Ciuleandra

About this book

Desi a fost in general bine primit imediat dupa aparitie de critica de intampinare in exercitiu (au scris favorabil Perpessicius, N. Davidescu, M. Ralea), romanul Ciuleandra (1927) nu a fost creditat ca o naratiune de performanta, la nivelul capodoperelor unui scriitor consacrat prin Ion (1920) si Padurea spanzuratilor (1922). Criticii (in mod special Pompiliu Constantinescu) i-au reprosat fie superficialitatea analizei psihologice, fie intriga senzationala, fie artificiozitatea conflictului melodramatic. Autorul insusi a marturisit in jurnal usurinta cu care a scris micul roman intr-o perioada de tatonare si mobilizare a eforturilor de constructie pentru Rascoala. Transcrierea finala a romanului, in august 1927, a avut totusi dificultatile ei, datorita indoielilor autorului, suspiciunii ca naratiunea sufera de artificialitate: "Parca e ceva livresc in viata pe care o traiesc figurile"-noteaza scriitorul in jurnal la data de 8 august 1927 (v. Opere 17, p. 6). Printr-o exceptie de la credinta rebreniana statornica in arta majora serioasa, animata de o semnificatie morala clara, Ciuleandra "ar fi o demonstratie a artei privita ca simplu joc: nu vrea sa propovaduiasca si nici sa-ti lase vreun invatamant. Nu vrea decat sa amuze in sensul larg al cuvantului"(ibidem, p. 6). Autorul nu-si abandoneaza insa romanul sub umbrela nesatisfacatoare a ideii de joc, adica de "opera de arta prea pura sau prea sintetica", pentru ca l-ar destina astfel categoriei minore de simple "experiente de laborator". Liviu Rebreanu isi expliciteaza in jurnal adevarata investitie de semnificatie: "Ciuleandra asta, pentru mine e o opera in care se exprima si se clarifica o taina sufleteasca mare, e cazul, des repetat, al iubirii pana la crima..."(Opere 17, p. 7). Orgolios, dupa aparitia cartii nu agrea opiniile critice care nu o tratau cu incredere si cu suficienta seriozitate.